Universul din metrou

„Pe timpul cât se află în incinta metroului, călătorii sunt obligați să aibă în posesie o legitimație valabilă de călătorie. Contravenienții vor fi sancționati conform legii nr.150/2005.”
Reguli de călătorie cu metroul

Am descoperit cu surprindere cât de mult îmi place să privesc oamenii în metrou. Este ușor, pentru că geamurile mari se transformă în adevarate oglinzi când trenul se află în tunel. Nu am nevoie să mă uit direct la cei din jurul meu și să pară că mă holbez la ei într-un mod nepoliticos.

Mă uit pe geam și atât. Dar în geam … se vede o întreagă lume.

Zilele trecute am devenit mai atentă ca de obicei. Am început să observ mici detalii pe care le ignorasem până atunci. Mereu pierdută în gândurile mele hoinare, nu mi-am dat seama cât de fascinant poate fi să te uiți în jurul tău și chiar să vezi cine este acolo și ce se întâmplă la nici doi pași de tine. Pur și simplu să începi să vezi! Să deschizi ochii mari și să-ți dai seama că: „Uau!!! Nu sunt singură pe-aici!!!”

Așa că, iată ce am văzut.

Chiar în fața mea stă o doamnă foarte tristă. Privește în jos iar ochii ei sunt precum ferestrele unei case în care nu mai locuiește nimeni. Nu se zărește nici o scânteiere de lumină, nu flutură nici o perdea la geam. Mâinile sunt împreunate în poală, cu degetele împletite într-o strânsoare care parcă încearcă să rețină ultima fărâmă de speranță. Oare ce suferință are, ce lucruri dureroase s-au întâmplat în viața ei? Din păcate, nu voi ști niciodată. La un moment dat va trebui să cobor. Eu îmi voi vedea de viața mea iar ea de a ei.

Câteva locuri mai încolo, doi tineri șușotesc unul la urechea celuilalt. Din când în când zâmbesc. În stânga lor stă un tânăr, cu brațele încrucișate la piept și cu privirea pierdută în zare. Se gândește la ceva frumos, îndrăznesc eu să sper.

În picioare, o doamnă citește dintr-o cărticică de rugăciuni, în timp ce vecina din dreapta o privește intrigată cu coada ochiului. Un pic mai încolo, lângă ușă, două studente vorbesc despre notele din sesiune. Mai spre mijlocul vagonului, doi tineri râd. Nu știu de ce. Zgomotul mă împiedică să trag eficient cu urechea. Mai norocos ca mine este domnul care stă pe ultimul scaun din stânga și ascultă discret discuția perechii care se sprijină de ușă, pregătindu-se să coboare la următoarea stație.

Se eliberează un loc. Mă așez iar în fața mea, în picioare, stă acum o doamnă cu patru buchete de orhidee. Lângă ea, o tânără citește dintr-o agendă cu coperți roșii. Pe prima pagină scrie „Ana Maria, anul 4”. Atât am putut vedea. Cei care s-au urcat la ultima stație au cu ei covrigi calzi și pahare cu cafea fierbinte. Miroase îmbietor. O doamnă de vis-a-vis mănâncă o portocală parfumată, în timp ce vecinul ei din stânga moțăie iar tânăra din dreapta vorbește șoptit la telefon.

La următoarea stație se urcă o doamnă îmbrăcată într-o haină maro. Se ține de bară și se leagănă încontinuu de pe un picior pe altul, într-o mișcare de pendul față-spate. Unii o privesc în treacăt, alții se uită contrariați. E un pic ciudat, dar nu într-atât încât să-ți rețină prea mult atenția.

Cobor la Eroilor. O doamnă mai în vârstă întreabă o tânără cum să ajungă la Gară. Un domn din fața mea se întoarce și o invită să meargă cu el ca să-i arate de unde să ia metroul mai departe. Un gest foarte frumos, mă gândesc eu. Alți și alți oameni trec pe lângă mine, fiecare văzându-și de drumul lui. Ne-am revărsat din trenuri precum biluțele colorate din săculețul de postav. Și în doar câteva secunde, peronul se golește, pregătit pentru o nouă rundă de biluțe colorate.

Fiecare om este o poveste. Intenționat am spus „este” și nu „are” o poveste. Pentru că fiecare dintre noi suntem suma experiențelor trăite până în momentul prezent, suntem un tezaur de întâmplări și istorisiri. Nici o viață nu este banală. Sunt convinsă că dacă i-aș provoca la un concurs de snoave, fiecare om din metrou m-ar face să râd cu lacrimi sau să plâng cu sughițuri, pentru că nu există om care să nu fi făcut vreo trăsnaie sau să nu fi suferit la un moment dat. Mă uit la ei și mă întreb: „Oare la ce se gândesc acum?” Sunt fericiți, triști, nerăbdători, îngrijorați, bucuroși, îmbufnați? Ce se întâmplă dincolo de imaginea afișată publicului, dincolo de înfățișarea politicoasă și convențională? Oare ce furtuni se zbuciumă, ce lacrimi sunt ținute în frâu, ce chiote de veselie nu sunt lăsate să izbucnească libere?

Am observat că puțini oameni zâmbesc în metrou. Și nu mă refer la acel zâmbet cu gura până la urechi, care să-i facă pe ceilalți să se întrebe ce e în neregulă cu tine. Nu vi s-a părut că cineva zâmbește fără să zâmbească de fapt? Că are acel aer inefabil de seninătate, de bucurie calmă, de încredere și de siguranță? Un astfel de om ar face ca întreg vagonul de metrou să strălucească. Din păcate, prea mulți oameni sunt triști, speriați de ce-i așteaptă dincolo de ziua de mâine, chinuiți de amintiri dureroase dintr-un trecut de care se cramponează cu încăpățânare, resemnați, târându-se de la o zi la alta și abandonându-se rutinei parșive și acaparatoare.

Mult timp am avut impresia că oamenii se îmbracă doar în negru, gri și maro. Doar asta vedeam mereu și mereu pe peron și în tren. Până când, într-o bună zi, m-am hotărât să văd numai haine roșii. Și, ca prin farmec, au început să răsară de peste tot ba un palton roșu, ba o căciulă, un fular, niște cizmulițe, o geantă, un rucsac sau o fustă. Dintr-o dată parcă toată stația de metrou era plină de culoare. Și asta prin simplul fapt că am ales să văd și altceva decât un film alb-negru, cu variații de nuanțe pe aceeași temă. Roșul, ca de altfel o mulțime de alte culori, fusese tot timpul acolo dar eu alesesem să nu-l văd, creierul meu se închisese pur și simplu pentru culoarea roșie. Acum două zile, de exemplu, am văzut o tânără care avea în piept o minunată gărgăriță croșetată din lână roșie și neagră. Era absolut fabuloasă. Iar geanta ei … mare, roșie și cu o floare roșu cu gri. O explozie de culoare! Acum mă concentrez pe mov. Iar eșarfele pe care le-am văzut sunt … spectaculoase! Și nu doar atât! Am văzut o tânără al cărei păr roșcat se asorta perfect cu geanta și ciorapii roșii iar o alta avea un fascinant păr mov care se potrivea de milioane cu haina de aceeași culoare. E entuziasmant să vezi atât de multă culoare acolo unde înainte părea că totul este cenușiu și mohorât. De mâine … vine rândul culorii verzi. Turcoaz ... păzea că vin!

Cred că același lucru ar trebui să-l fac și cu zâmbetele. Sunt convinsă că mulți oameni zâmbesc dar nu-i văd eu pentru că eu am ales să nu-i văd, nu pentru că ei nu ar exista. Vreau să aud cât mai multe râsete, să văd cât mai multe fețe senine și relaxate. Ziua va părea cu mult mai ușoară și mai frumoasă astfel.

Ce mi-a mai sărit în ochi, de când am început să văd ce se întâmplă în jurul meu, este că destul de mulți oameni citesc în metrou. Pe tabletă, pe smartphone și mai ales pe clasica și familiara hârtie. Citesc cărți, nu tabloide. Asta mă încântă de fiecare dată când mă urc în metrou. Sunt atât de frumoși oamenii care citesc. Chipul lor devine cumva oglinda a ceea ce li se dezvăluie din paginile cărții. Se încruntă, zâmbesc, ridică sprâncenele a mirare, încuviințează din cap sau rămân cu privirea pierdută într-o lume numai de ei știută, căutând parcă să înțeleagă ce vrea să spună autorul sau pur și simplu visând cu ochii deschiși. Mai deunăzi, un domn își ascundea în spatele mâinii chicotitul stârnit de cartea, se pare foarte amuzantă, pe care o citea. Pe fața lui se întrezăreau hohotele de râs care abea așteptau să se reverse în valuri, dar care erau strunite de cenzura regulilor de politețe. Și ce era mai distractiv, era că tânărul care stătea în stânga lui și arunca priviri furișe spre cartea deschisă, zâmbea cu toată fața la crâmpeiele de text pe care reușea să le citească. Îmi pare rău că nu am văzut titlul cărții. Merita, pentru starea de bine dăruită celor doi cititori ai ei.

În același fel, o doamnă jovială, cu fața numai un zâmbet, se apleca discret spre vecinul din dreapta, un domn plinuț cu șapcă și mustăcioară grizonantă, care citea cu interes un ziar. Asta este! O bârfă mică, mai ales dimineața când ești adormit și cam fără chef, te poate scutura un pic și trezi din amorțeală.

Lumea din metrou este fascinantă. Credeți-mă pe cuvânt. Chiar este. Luați-vă un pic de timp și observați-i pe cei din jurul vostru. Veți vedea lucruri uluitoare. Căutați zâmbete, nu frunți încruntate. Căutați culori, nu cenușiul tern cu care v-ați obișnuit. Citiți o carte sau aruncați o ocheadă spre cartea vecinului. Vă asigur că nu o va închide, ci vă va lăsa să citiți odată cu el. Și astfel, nu doar că drumul va părea mai scurt dar veți începe ziua cu un zâmbet larg pe față și cu o nouă convingere: că oamenii de lângă noi sunt frumoși, interesanți și absolut extraordinari. Trebuie doar să vrei să-i vezi așa.

Vă urez o călătorie fascinantă!