Dimineața, cafeaua și umbrela

„Dacă mai ai doar un zâmbet, oferă-l oamenilor pe care-i iubești.
Apoi ieși pe stradă și începe să spui ”Bună dimineața” la străini.”
Maya Angelou

E miercuri dimineață, o zi oarecare din luna ianuarie (acum vreo trei ani, dar ce mai contează). Cobor din metrou la stația Eroilor. O iau de-a lungul peronului, spre scările pe care trebuie să urc ca să ajung pe celălalt peron, spre Gara de Nord. Sunt un pic cam obosită, pentru că m-am culcat foarte târziu, după ce am terminat ultima postare de pe blog (asta se întâmpla pe vremea când încă scriam pe blogul pus, cam de multișor, într-un prăfuit stand by). Așa că nu mă pot lauda nici cu o vedere prea clară și nici cu o atenție distributivă prea stralucită.

Ridic privirea de pe telefonul mobil pe care mă joc Spider Solitaire. Știu, știu! Nu este deloc indicat să te joci pe telefon în timp ce faci slalom printre călători pe un peron aglomerat. Dar nu mă pot abține. Este mica mea plăcere de dimineață. Mă ajută să-mi pornesc creierul îndărătnic și recalcitrant. Deci, cum spuneam, ridic privirea și văd în fața mea o tânără îmbrăcată un pic cam nepotrivit pentru vremea de afară. La început, am crezut că nu văd bine și că nu disting cum trebuie culorile și nuanțele. Dar, nu, fătuca era îmbrăcată în maieu! Un maieu decoltat, lăsându-i brațele complet dezgolite. Pe mână avea o haină mai groasă.

M-am uitat în jur. Toată lumea era înfofolită, cu căciuli, fulare, geci, mănuși, mă rog, ținuta de iarnă clasică. O doamnă se uita și ea uimită, parcă nevenindu-i să creadă că tinerei chiar nu-i este frig. “Oare ce-o fi fost în mintea ei când s-a îmbrăcat dimineața?”, mă întreb ușor confuză.

Ajunsă pe peronul spre Gară, trec pe lângă tânăra în maieu și-mi zic în sinea mea: “Fătucă dragă, paracetamol scrie pe tine!”

Parchez în locul meu preferat de așteptare a metroului și îmi reiau jocul pe telefon. Ceva însă nu-mi dă pace. Chiar în ultimul articol vorbeam despre cum alegem să reacționăm la ceea ce ni se întâmplă zi de zi. Eu ce-am făcut? Am ales să judec, să interpretez totul prin prisma gândirii tradiționale, bine înțepenită în dicționarul ancestral: “Ținută obligatorie! Dacă e iarnă, e palton, pulovăr de lână și șoșoni! Nu se acceptă nici un fel de abateri de la codul vestimentar. Cei care nu se conformează vor fi aspru pedepsiți!” M-am simțit bulversată că cineva îndrăznește să iasă din tipare!

În fond și la urma urmei, fiecare se îmbracă după cum dorește și după cum se simte bine. Nu este treaba nimănui să judece ținuta celuilalt. Dacă eu vreau să port pantaloni scurți și șlapi pe derdeluș e treaba mea. Că de pe urma acestei aventuri s-ar putea să mă aleg cu o gripă de toată frumusețea și să strănut cât e ziua de lungă, spre exasperarea celor din jur, este iarăși treaba mea. Bine, recunosc, dacă le fac cadou și vreo câțiva viruși, atunci e și treaba lor. Facem party cu paracetamol!

Așa că, am zâmbit și am privit-o pe tânăra în maieu cu admirație. Îi stătea bine îmbrăcată așa. Și am simțit o urmă de invidie că pentru ea frigul nu este o problemă. Eu eram ca un urs înfofolit și tot nu mi se părea suficient de cald. A, și apropo, am mâncat o bătaie cruntă la Spider.

Am ajuns la birou și, normal, primul lucru pe care l-am făcut a fost o uriașă cană cu cafea neagră, aromată și fierbinte.

A urmat apoi o repriză de râs sănătos. În fiecare dimineață ne adunăm cu toții în jurul miraculoaselor căni cu cafea și avem mica noastră discuție de început de zi, când ne împărtășim unii altora aventurile de ieri sau întâmplări mai vechi sau mai noi.

Unul dintre colegi mi-a oferit un alt exemplu excelent despre cum alegem să reacționăm la ceea ce se petrece în jurul nostru. În replică la povestea mea cu maieul, el și-a adus aminte de o întâmplare, petrecută tot la metrou, cu câțiva ani în urmă. Afară ploua și era o vreme de să nu scoți nici câinele din casă. Stătea pe peron, privind nefericit la pantofii uzi, în care cântau broaștele. La un moment dat a observat că oamenii care treceau pe lângă el îl priveau intrigați, unii mușcându-și buzele ca să nu râdă, alții încruntându-se indignați, alții ridicând sprâncenele a mirare. „La ce s-or fi uitând?”, s-a întrebat el, naiv și nevinovat. Metroul a intrat în stație. El s-a îndreptat spre ușă. Și a urmat revelația! Când a dat să intre în metrou și-a dat seama că ceva îl împiedică. A ridicat privirea și ... acolo ... deasupra capului era, în toată splendoarea ei, umbrela deschisă, protejând-ul de o ploaie imaginară. “Ups! Deci de-asta se uita toata lumea la mine! Super ciudat! Asta o să-mi doboare stima de sine pentru tot restul săptămânii!” a gândit el, oscilând între o criză de râs isteric și o figură de tăntălău șocat. Stătea fix în dreptul ușii trenului iar ceilalți călători își făceau loc pe lângă el, strecurându-se pe sub umbrela deschisă, ca să urce în vagon. Unii râdeau cu lacrimi și ridicau degetul mare în semn de „Bună treabă, tipule!”iar alții își dădeau ochii peste cap a exasperare și îi arătau degetul mijlociu, în contrapartidă cu fanii declarați.

Concluzia: a închis umbrela ca și cum era cel mai firesc lucru din lume și ... a așteptat metroul următor.

Prin urmare, cei care au ales să se distreze copios pe seama incidentului cu umbrela au început ziua relaxați și bine dispuși și, în mod sigur, le-au făcut ziua bună și colegilor sau prietenilor cărora le-au povestit isprava de la metrou.

Pe de alta parte, cei care au ales să se înfurie și-au amanetat întreaga zi. Au ajuns nervoși la serviciu, și-au indispus colegii și au stat probabil botoși toată ziua.

Și iată cum o simplă umbrelă poate deveni un soi de teleportor emoțional, care te transportă instantaneu în iad sau rai, în funcție de ce buton alegi să apeși.

Sunt întâmplări banale, dar tocmai asta este ideea. Cu așa ceva ne întâlnim zi de zi, astfel de lucruri mici, firești, ne pot influența în bine sau în rău. Depinde doar de noi ce destinație alegem, cum vrem să le folosim: în favoarea sau în defavoarea noastră.

Pentru mine, în mod sigur a fost una din cele mai haioase povestiri pe care le-am auzit. Și am avut o zi excelentă!