Cum să cazi pe scări cu grație

M-am trezit astăzi râzând de una singură, cu gândul la scări. Coboram la metrou și îi priveam pe cei din jur cum navigau în sus și-n jos pe trepte. Și în minte au început să mi se deruleze imagini absolut hilare din îndelungata mea relație de „prietenie” cu scările de tot felul.

Se spune, în înțelepciunea populară, că dacă ai „norocul” să cazi pe scări, în mod sigur te vei mărita în acel an. Nu știu dacă regula se aplică și bărbaților. Ce știu sigur e că în cazul meu nu a funcționat. Și, credeți-mă, sunt expertă în căzutul pe scări. S-ar putea să depindă de poziția în care cazi. Este cam ca atunci când rupi petalele unei flori și spui: „Mă iubește … nu mă iubește … mă iubește …” și așa mai departe. Doar că în cazul scărilor ar fi ceva de genul: „Cazi în fund … te măriți, cazi în genunchi … nu te măriți, cazi pe stânga … te măriți, cazi pe dreapta … nu te măriți.” Nu știu cum e cu căzutul în cap, dar am o vagă bănuială că asta se întâmplă de cele mai multe ori după ce deja te-ai măritat.

Când cobori scările e de preferat să te uiți pe unde calci. Altfel, poți avea surpriza să le cobori într-o manieră dureroasă pentru tine și extrem de amuzantă pentru cei din jur. De exemplu, dacă scările sunt ude de la ploaie sau înghețate pe motiv de ger, ai șansa de a coborî vijelios pe ceea ce în limbajul popular colorat al românilor se numește „frână națională”, adică cu posteriorul din treaptă în treaptă. Dacă urci, poți avea șansa de te lungi pe burtă și de a o lua încet la vale, asta dacă scările nu sunt aglomerate și nu se ivește de undeva un bun samaritean care să te culeagă de jos și să te repună în poziția bipedă. În primul caz, e îndoielnic că vei mai putea sta în șezut cel puțin două zile, și asta doar pe perne din cele mai moi și cu comprese cu mușețel pe vânătăi. În cel de-al doilea caz, s-ar putea impune o vizită la stomatolog, pe motiv de clătinare îngrijorătoare a vreo doi, trei dințișori.

Căzăturile sunt foarte haioase. Un coleg îmi povestea ce performanță de poveste a reușit cu schiurile pe pârtie. O căzătură fenomenală, declarată căzătura sezonului și aplaudată la scenă deschisă de toți cei aflați acolo. Nu mai contează că pe el îl dor toate oasele și aproape și-a distrus umărul. Simplul fapt că a reușit să distreze o stațiune întreagă ține loc de cel mai bun tratament. Și ăsta este momentul în care îmi blestem lipsa de umor și incapacitatea cronică de a povesti o scenă savuroasă. Vă las însă pe voi să vă puneți imaginația la lucru. Și compasiunea, de asemenea.

Îmi place să mă uit la oameni cum urcă și coboară scările. Unii parcă plutesc, privind undeva în zări și fiind atenți la orice altceva numai la scări nu. Alții aleargă și fac slalom prin mulțime de parcă i-ar frige ceva la tălpi. Unii coboară încet, inventariindu-și din mers conținutul sacoșei sau citind cu pasiune bârfele din ziarul de dimineață. Alții vorbesc la telefon și gesticulează frenetic, coborând, sau urcând, după caz, câte două trepte odată. Iar dacă se întâmplă să ia contact brusc, neașteptat și total inopinat cu pământul, se uită mirați în stânga și în dreapta, întrebându-se cum Doamne, iartă-mă, de li s-a întâmplat tocmai lor pățania.

Prima mea experiență cu căzăturile a fost cam pe la un an, când nu aveam deloc astâmpăr. Am reușit performanța de a cădea din pătuț drept în cap, ceea ce probabil spune multe despre comportamentul meu din prezent. Când mi se spune că sunt căzută în cap, recunosc cu sinceritate că așa este, în cazul meu nu e doar o figură de stil ci crudul adevăr. Au urmat apoi numeroase căzături mai mult sau mai puțin acrobatice, în urma cărora rămâneau urme extrem de vizibile și de lungă durată în coate și genunchi. Am căzut de pe bara porții de fotbal din curtea școlii. Am căzut de pe numeroase garduri și din nenumărați corcoduși. Am căzut pe scări la magazinul Victoria, alunecând vesel din treaptă în treaptă. Am căzut la metrou, pe scara rulantă. Aici nu a mai fost nevoie să mă ridic singură, pentru că m-a expulzat scara fără drept de apel. Am căzut pe stradă, împiedicându-mă în propriile picioare. Și din toate experiențele astea contondente, am reușit să scap fără să-mi rup nimic. Ăsta da noroc! Știți cum se spune: „La barza chioară, îi face Dumnezeu cuib.”

Îmi aduc aminte că acum muuuuuuulți ani, pe când aveam minunata vârstă de 12-13 ani, mama a căzut pe scări la serviciu. Era vară și purta o rochiță vaporoasă cu un imprimeu din picături colorate. Se afla într-o clădire cu o scară lungă și spațioasă, pe mijlocul căreia era pusă o mochetă ce cobora din treaptă în treaptă. Doar că, acea mochetă nu era fixată cu nimic și se deplasa într-o parte și în alta după cum o ducea propria voință și picioarele trecătorilor. Și așa se face că mama, încercând operațiunea simplă și logică de a coborî scările, s-a împiedicat într-o cută a inteligentei mochete și a realizat un plonjon de toată frumusețea până la baza scărilor. Aterizarea a fost un pic cam dură, ea trezindu-se în poziția pe burtă, cu brațele răstignite stânga-dreapta și cu poalele rochiei fix în cap. La început, colegii ei, care au asistat la acest mod mai puțin obișnuit de a coborî scările, au fost tentați să ovaționeze noua metodă revoluționară și extrem de rapidă de a parcurge distanța de sus până jos, apoi au fost plăcuți surpinși de calitatea lenjeriei pe care o purta mama și care era total expusă spre vizionare publicului, acordându-i exclamații și râsete apreciative. Abea când au văzut că mama avea dificultăți serioase în a se ridica din locul unde cu grație aterizase, și-au dat seama că lucrurile erau ceva mai serioase decât păreau la prima vedere. Așa că, au repus-o în poziția verticală și au transportat-o urgent la policlinică. În urma incidentului cu pricina, mama s-a ales cu julituri pe mâini și picioare, cu o lovitură serioasă la față și cu o durere de cap atroce. Iar rochița s-a îmbogățit cu noi picături, de data asta de sânge.

Toate bune și frumoase, dacă se poate spune așa, până când a ajuns acasă. Eu tocmai venisem de la școală și nici prin cap nu-mi trecea că o să mă pomenesc cu mama acasă mai devreme. Așa că, atunci când am auzit soneria, am ezitat un pic apoi m-am ridicat pe vârfuri și m-am uita pe vizor. Părea să fie mama, dar ceva era categoric în neregulă. Am deschis ușa și … m-a bufnit râsul. Mama avea fața umflată, ochii vineți și buzele tumefiate. Spre marea mea rușine, înfățișarea ei era atât de nefirească încât prima mea reacție a fost … să râd ... în hohote. Iar în secunda următoare, m-a bufnit un plâns de sărea cămașa pe mine, astfel că, în loc să o încurajez eu pe mama a trebuit să mă liniștească ea pe mine. Dar, totul e bine când se termină cu bine. Mama a scăpat teafără din toată afacerea, eu am ajuns la concluzia că sunt un copil absolut înfiorător și lipsit de compasiune iar căzătura ei a intrat în folclorul familiei și este povestită de câte ori avem ocazia și vrem să ne distrăm copios.

Ultima mea realizare în materie de căzături a fost acum vreo doi ani, în plin februarie. De data asta am căzut în genunchi, pe o minunată scară pavată cu gheață. M-am ales cu o remarcă plină de grijă față de un semen în nevoie: „De ce ați luat-o pe acolo? Nu vedeți că e pus un antiderapant pe partea asta?” De parcă se putea deosebi ceva sub zăpada care se depunea în viteza a patra. Oricum, am beneficiat de ajutorul necondiționat al unor domni, care m-au prins de brațe și m-au adunat de pe jos. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost: „Uau! Asta înseamnă că anul ăsta mă mărit! Yupi!” Da! Da! Vezi să nu! Dar cine știe? Am scăpat noi de sfârșitul lumii din 2012. Pentru moment. Orice se poate întâmpla. Chiar și o minune.

Deși titlul se referă la cum să cazi cu grație pe scări, așa ceva este de domeniul norocului chior. Și asta pentru că în secunda în care picioarele au părăsit planul orizontal și au învins gravitația, este puțin probabil să te mai gândești la cum arăți, ci mai degrabă la cum să-ți ferești părțile importante ale corpului de contactul dur cu asfaltul, gresia, cimentul, pământul sau orice se află prin preajmă. Poți, cel mult, să încerci să aterizezi cât mai elegant cu putință, trăgând de fustă în jos. De aceea este recomandabil, dacă ai de-a face cu multe scări, să porți pantaloni. Ascund vânătăile mai bine.

Oricum, dragilor. Râdem noi, râdem, dar mare grijă la scări. Sunt parșive și abea așteaptă să vă înșface.

PS: A doua zi după ce am scris articolul ... am căzut pe scări. La metrou, unde altundeva. V-am spus eu că se răzbună. Încă nu am căzut pe scările de la mall. Dar mai e timp ...