Ocheadă în ograda furiei

„În fiecare minut de furie pierzi 60 de secunde de fericire.”
Ralph Waldo Emerson

Ieri m-am purtat urât. Nu este prima oară și nu va fi nici ultima. De asta sunt convinsă. Am fost toată ziua un car de nervi. Era o senzație iritantă, un amestec de furie și frica, la limita atacului de panică. Aveam motive, dar nu despre ele este vorba aici. Încă de când am plecat de acasă m-a însoțit starea de enervare. Acea stare când nu suporți să fi atins de nimeni, orice gest cât de mic, orice privire, orice șoaptă te fac să-ți ieși din minți. Și strângi din dinți pentru că știi că trebuie să te stăpânești, că nu este deloc indicat să sari la carotida unui necunoscut în mijlocul vagonului de metrou doar pentru că telefonul lui mobil are o sonerie absolut înnebunitoare care sună, și sună, și sună iar tăntălăul se caută disperat prin buzunare și nu dă de el.

Furia se autoalimentează. Am observat, în cazul meu, că mi-e mai ușor să fiu furioasă decât să încerc să mă calmez. Îmi pierd răbdarea, nu am chef de nimic, devin excesiv de critică și îmi aduc aminte de tot ce nu-mi place pe lumea asta. Cu câteva vorbe morocănoase și o uitătură dezagreabilă pe deasupra ochelarilor (ceea ce e bine, pentru că oricum fără ei sunt chioară ca o cârtiță) îi îndepărtez pe cei care nu-mi sunt simpatici și care au nefericita inspirație să mă întrebe ceva sau să-mi ceară ceva. Și scapă ieftin, credeți-mă. Următoarea fază e aruncatul cu dosarele sau cu orice altceva îmi este la îndemână . Razant (inclusiv propriul telefon mobil făcut praf de pereți într-un acces de furie copleșitoare).

La birou m-am purtat cât de normal am putut. Dar nu am reușit să mă abțin întru totul și m-am rățoit la o persoană pe care n-o prea agream. După asta mi-a părut rău. Întotdeauna îmi pare rau și îmi cer scuze. Dar pe moment simt o satisfacție și o ușurare când mă port urât. Parcă tot răul din mine îl vărs în capul celuilalt. Știu că nu e bine. Știu că doar de mine depinde cum aleg să reacționez. Dar să dea naiba dacă nu e bine câteodată să dai frâu liber furiei. Doar că nu împotriva cuiva. Mai bine spargi ceva, sfâșii ceva, rupi ceva (nu carotide, bineînțeles), dar nu-i face rău altuia. Buddha a spus: „Să ții furia în tine e ca și cum ai prinde un cărbune încins pe care vroiai să-l arunci în altcineva. Tu o să te arzi.” Cu ce mă aleg de pe urma nervilor? În cel mai bun caz cu o durere de cap. Dar, de cele mai multe ori, le stric și celorlalți ziua, îi fac să se simtă mizerabil și mă trezesc și cu reputația de nevrozată.

Părinții mei mi-au zis mereu: „Nu este nimeni obligat să-ți suporte ție hachițele”. Și aveau perfectă dreptate. Că-ți place, că nu-ți place, ceilalți au și ei problemele lor, tristețile lor, furiile și temerile lor. Nu rezolvăm nimic dacă ne apucăm să ni le aruncăm unui altora în cap.

Și atunci, dacă știu toate astea, de ce continui să aleg nervii în locul calmului? De ce mă simt bine când rănesc? De ce îmi este mai ușor să mă port urât decât să fiu politicoasă? Dacă alegerea este a mea, ce mă face să aleg partea întunecată în detrimentul zâmbetului și bunăvoinței? Poate pentru că îmi doresc să justific cu orice preț comportamentul negativ? Să dau vina pe ceilalți pentru că vin într-un moment nepotrivit, sau au o intonație mai stridentă, sau nu înțeleg lucruri elementare și mă fac să-mi pierd timpul cu explicații prozaice? Bineînțeles că ceilalți nu au nici o vină. Ei se comportă absolut normal. Eu sunt cea care le interpretez comportamentul în funcție de starea mea de spirit, îl pliez pe furia mea mocnită și stau la pândă așteptând momentul potrivit să mă năpustesc.

Emoțiile sunt intense dar nu durează mult. Este o reacție instinctivă, impulsivă, care apare de niciunde dar care lasă în urmă o trenă de gânduri, senzații, trăiri în cascadă. Și atunci, OK, înțeleg că în primul minut sunt cumva la cheremul hormonilor și neurotransmițătorilor care-și fac de cap, dar după aceea? Când devii conștient de emoția pe care o trăiești, când îți dai seama că se întâmplă ceva care nu prea e în regulă, de ce continui? De ce o lași să facă din tine o marionetă? Poate pentru că acolo, în adâncurile sufletului, ceva tânjește să fie rezolvat, descifrat, deslușit, eliberat? Și pentru că nu vrei să te confrunți cu ceea ce este ascuns acolo, pentru că îl împingi și mai abitir sub obroc, el încearcă din răsputeri să-ți atragă atenția? Folosim furia ca pe o supapă de refulare și îi folosim pe ceilalți ca paravan sau motiv pentru a nu ne confrunta cu adevăratele probleme. Îi rănim pe cei din jurul nostru doar pentru că ne este mult prea frică să ne privim sufletul.

„Când furia pune stăpânire pe tine, gândește-te la consecințe.”
Confucius